Dacă adaugi expresia asta în fața oricărei concluzii pe care o formulezi cu privire la orice, îți dai seama că e absurdă existența.
Ea (expresia) te obligă ca în orice punct al existenței tale să iei aminte că s-ar putea ca în realitate, atunci când te crezi tu la liman, la lumină, la vreun nivel existențial, spiritual sau intelectual superior, ori pe culmile vreunui achievement mental absurd, să nu cumva să te afli, în realitate și pe bune, în porumb. În gard. În p….. cu satelitul. Adică te afli în realitate nicăieri.
Dacă iei în serios expresia asta, arunci prezentul și-l transformi în început. E un lucru mare ăsta. Să tratezi prezentul la valoare de început. Dar să consideri că ești în beznă în mai orice punct al prezentului, în orice moment al existenței tale, înseamnă că arunci viitorul într-un adevărat ideal.
Și e o filozofie smart.
Multora n-o să le pice bine, pentru că (expresia) izbește puternic în mândria umană. Iar asta e crimă și pedeapsă capitală. Să faci război cu mândria umană e ceva care, mie unul, mi se pare un lucru nobil. Îmi place mult chestia asta a războiului cu mândria umană. Pentru mine e un fel de artă. E în sinea ei o disciplină. Teologicește vorbind, dac-o gândești bine, e chiar un război cu, poate, cel mai mare păcat. E chiar războiul cu păcatul capital sau inițial – nu-mi aduc aminte acum pe moment.
D-aia în acest război spiritual expresia – la început a fost întuneric nu lumină – e o armă de război redutabilă. Zic io.